Crăciunul – Naşterea Domnului (II)

COLINDE
Începând cu ziua întâi de Crăciun şi sfârşind în ziua de Bobotează, sau la alţii doar până la Sf. Vasile, sau chiar numai în cele trei zile de Crăciun pe alocuri, copiii umblă cu steaua. Ei sunt numiţi stelari, colindări, colindători, sau crai.
Prin Ţara Românească se umblă cu Vicleimul, iar în celelalte părţi cu Irodul. Prin acestea înţelegem datina tineretului de a reprezenta la Crăciun Naşterea lui Isus Hristos, venirea Magilor după stea, poftirea lor de către Irod, etc.
Începând de la Ignat şi sfârşind cu zilele Crăciunului – prin unele părţi se începe cu zilele Crăciunului, iar în altele doar în ziua de S.f Vasile – tinerii mergeau cu turcă, capra sau brezaia, nume ce-l purta unul din flăcăii mascaţi.
Turca e un boţ de oaie, cu piele de iepure pe la barbă, cu urechi de iepure şi coarne de lemn împodobite.

DATINI ŞI CREDINŢE DE CRĂCIUN
În apa în care te speli la Crăciun să pui o nucă, ca să fi tare ca “nuca”. În unele părţi femeile fac leşie în care se spală cei ai casei ca să nu facă păduchi peste an.
Când se întorc de la biserică gospodarii şi gospodinele trec peste fier, ca să fie sănătoşi peste an.
Nimeni nu dă împrumut în ziua de Crăciun.
Cât ţin zilele Crăciunului se ascunde furca de tors. Cine o va vedea va fi muşcat de un şarpe atât de lung şi gros ca furcă.
La masă e bine să se mănânce pasăre că fiecare să fie uşor ca pasărea, caş, pentru a fi alb la faţă. Unii caută să mănânce lichiu ca să se sature fără multă mâncare.
După masă unii se odihnesc. Nu e bine să se caute în cap ca să nu scurme găinile în grădină.
Tinerii căsătoriţi trebuie să se ducă la părinţi, naşi, mai ales în ziua a doua.
Nu se aruncă gunoiul în zilele de Crăciun. Se strânge şi se aruncă după Bobotează, peste straturi ca să nu le strice viermii. Alţii ard acest gunoi de Sf. Vasile, afumând cu el vitele ca să nu le poată vătăma nimeni.
În ziua a treia a Crăciunului, fetele de măritat, mătură pe la miezul nopţii casa îndărăt, de la uşă spre fund. Gunoiul strâns îl duc goale şi despletite într-o răspântie unde strigă: “Uiu-iu Eu strig pe Lacu, Lacu pe Dracu, Dracu pe data mea!”
Dacă e cald la Crăciun de se pot ţine uşile deschise, de Paşte va fi frig.

Crăciunul – Naşterea Domnului (I)

- Focul nu trebuie să se stingă, se pune “buşteanul de Crăciun” a cărui cenuşe pusă în grădină aduce belşug.
- Finii merg cu daruri la naşi.
- Se merge cu “Turca”, se colindă cu “Steaua”, “Vicleimul”, Irozii”.
- Firmiturile colacului de Crăciun se dau păsărilor şi vitelor să fie ferite de rău.
- Se ascunde furca de tors, până la Bobotează.
- Dacă este cald, va fi frig de Paşti.
- Dacă dimineaţa intră în casă bărbat oile vor fata berbecuţi, dacă intră femeie, vor fata miele.

Crăciunul este un zeu solar specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. Mai mult de un mileniu Creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma până în secolul al XIII-lea, în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea Ţarului Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.
La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă devreme ce în unele sate bănăţene şi transilvane ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou. În spaţiul sudest european Crăciunul a fost o sărbătoare solstiţială când oamenii celebrau divinitatea solară cu acelaşi nume.
Geto-dacii îl celebrau pe Crăciun, nume păstrat până astăzi, cu prefixul de Moş, ceea ce arată că el vine din bătrâni, din trecutul îndepărtat. Se poate reconstitui cu destulă certitudine modul de celebrare a unei sărbători geto-dacice consacrată începerii solstiţiului de iarnă. În sanctuarele lor, geto-dacii asistau la ceremonia arderii într-o vatră a unei buturugi, simbolizând anul vechi. La miezul nopţii de 23 spre 24 decembrie, sacerdoţii aruncau crăci de brad peste jarul buturugii, care se aprindeau imediat, arzând cu vâlvătăi. Era momentul sacru al începerii Anului Nou, când ziua care se micşorase treptat din toamnă, începea să crească, în dauna nopţii.

Românii au păstrat ca element folcloric, peste milenii, segmentul arderii buturugii în vatra casei, în noaptea când vine Moş Crăciun. Se prea poate că acest Moş Crăciun să fie chiar numele dat de geto-daci ceremoniei arderii buturugii în noaptea începutului solstiţiului sau chiar a începerii Anului Nou. În orice caz, termenul Crăciun este specific românilor, fiind preluat târziu, cu conotaţii creştine, de popoarele din jur, desemnând ziua Naşterii Domnului Iisus Christos.

Ajunul Crăciunului – Moş Ajun – (II)

DATINII ŞI CREDINŢE. Pentru ziua Ajunului întâlnim o mulţime de datine şi credinţe pe tot cuprinsul ţării.
Prin Romanaţi, în seara de 23-24 decembrie, feciorii se duc pe la familiile care au fete mari şi le ureză noroc şi fericire la măritiş
Spre Ajun, muncitorii pământului e bine să se gândească la păpuşoi, ca să-i viseze noaptea. Cum îi vor visa aşa vor fi peste an.
În ziua de Ajun, gospodarii e bine să atingă toate uneltele cu care lucrează peste an pentru a le fi drag să le folosească şi anul următor. De asemenea ei trebuie să adune toate lucrurile date cu împrumut. Dacă sfintele sărbători nu le-ar găsi acasă, se crede că acestea vor plânge.
Femeile se trezesc dis de dimineaţă şi aruncă spre răsărit mâncare păsărilor de curte. Făcând astfel, păsările nu vor strica semănăturile din grădină.
Alte femeii se duc la porci şi iau o poală de paie, cu ochii închişi, iar apoi se duc în casă şi se aşează pe ea, ca să le stea peste vară cloştile la clocit.
De-acum până după trecere sărbătorilor, vreme de 2 săptămâni, fiecare e dator să trăiască în pace şi bună înţelegere cu cei din jurul său. Cine caută sfadă, va fi ocărât, iar cine va lovi cu palma sau cu pumnul, va face atâtea buboaie câţi pumni a dat şi atâtea răni câte palme dat.
În vasul cu apă, din care cei ai casei urmează să-şi toarne pentru spălat se pun nuci, ca oamenii să fie sănătoşi, sau potcoave ca să fie tari ca fierul.
Găinilor li se dă mâncare din sită sau ciur, ca să se ouă mult, iar în grăunţe se pun din bucatele de Ajun, crezându-se că după cum curge grâul din ciur aşa vor curge şi ouăle de la găini.
În această zi nu se dă nimic cu împrumut. Cei care fac asta, o fac numai pentru a avea noroc peste an la furtişaguri şi să nu fie prinşi. Afară de asta se crede că cine dă din casă îşi dă norocul.
Unii spun însă că e bine ca tu să împrumuţi altceva de la altă casă pentru noroc la albine.
Fetele pun afară pe prispă diverse bucate pentru a-şi vedea ursitorul. Acesta vine noaptea şi mănâncă, iar fata îl va vedea.
Noaptea nu-i e îngăduit nimănui să doarmă în grajd, pe paie sau fân, căci în noaptea aceea boii vorbesc între ei despre domnul Hristos, care s-a născut şi pe care l-au încălzit cu răsuflarea lor. Se crede că odată cu boii şi celelalte vietăţi vorbesc între ele, destăinuindu-şi locurile unde sunt ascunse comorile în pământ, care ard în această noapte. Omenii nu e bine să asculte căci li se prevestesc mari nenorociri.
Înspre Crăciun, cerurile se deschid şi se aud glasuri îngereşti. Minunea aste le e îngăduită numai celor fără de păcat. Există credinţa că ce se va cere în acel moment se va împlini.

Ajunul Crăciunului – Moş Ajun – (I)

- Se ajunează de noroc; se face calendarul de ceapă şi alte practici de aflare a vremii anului următor.
- Se începe orice lucru pentru a avea spor la el peste an.
- Nu se dă din casă, se mătură invers şi nu se scoate gunoiul ca să nu se ducă norocul.
- Se hrănesc păsările prin ciur, să ouă mult; se ameninţă pomii neroditori.
- Se dă vitelor fân ţinut sub masă cu bucăţele din fiecare fel de mâncare să nu li se ia mâna.
- Se mănâncă peşte, că apărare de friguri; nu se bea rachiu că-i al dracului.

Zeul Panteonului românesc, celebrat pe 24 decembrie şi ajuns după 365 de zile la vârsta senectuţii şi a morţii, este, conform tradiţiilor romaneşti, Moş Ajun, fratele lui Crăciun. Conform tradiţiei, Maica Domnului fiind cuprinsă de durerile Facerii, cere adăpost lui Moş Ajun. Motivând că este un om sărac, o refuză, dar o îndruma spre fratele său mai mare şi mai bogat, Moş Crăciun. Acesta, neştiind că femeia este Maica Domnului, nu o primeşte sau o trimite să nască în grajdul vitelor. În alte legende se specifică că Moş Crăciun aştepta în acea zi vizita unui mare împărat. Crăciuneasa, fiindu-i milă de străină, o ajută, fără ştirea satului, să nască. Fapta este pedepsită de Moş Crăciun cu tăierea mâinilor din coate. Când Crăciun află că în grajdul sau s-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi îi cere iertare lui Dumnezeu devenind “primul creştin”, “sfântul cel mai bătrân”, soţul femeii care a moştenit-o pe Maria.

Începând cu seara de 23 spre 24 decembrie, după miezul nopţii şi până dimineaţa se obişnuieşte prin unele părţi din Ţara Românească şi Transilvania, să meargă cete de copii, din casă în casă, cu colinda.
Se merge cu Moş-Ajunul, bună dimineaţa, bună dimineaţa la Moş-Ajun, sau colindişul.
Prin alte părţi se spune că se umblă cu colindeţele.
Obişnuit copii aveau trăistuţe sau săculeţi pentru a aduna în ele nuci, mere, covrigi, colăcei, colindeţe sau bolindeţe sau ce mai primeau de la gazde. Copii mai mari primeau chiar şi câte un pahar de vin. În mâna aveau beţe pentru a se apăra de câini şi a se ajuta la mersul prin zăpadă.

Ei urau din casă în casă: Bună dimineaţa la Moş Ajun! Că-i într-un ceas bun!
Prin Oltenia copii treziţi cu noaptea în cap se duc la biserică şi bat toaca.

În unele părţi este obiceiul ca în ziua de Ajun, băieţii, dar mai ales cântăreţii bisericeşti să umble cu  icoana -o icoană cu naşterea lui Isus Hristos. Intrând în casă încep a cânta troparul Naşterii Mântuitorului. Această datină este o înfăţişare a umblării cu ajunul a preotului, care neputând colinda într-o singură zi, trimitea în locu-i cântăreţii şi dacă era nevoie chiar feciorii care erau străinii de biserică.

BUTUCUL DE CRĂCIUN. A fost multă vreme substitut al zeului mort reprezentat de un trunchi de stejar tăiat din pădure şi ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie. Copacul tăiat (butucul) simboliza moartea anuală a zeului autohton Crăciun, care renăştea prin ritul funerar de incinerare specific geto-dacilor înainte de creştinare. Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapus peste obiceiul autohton al incinerării butucului de Crăciun. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au pătruns de sus în jos şi de la oraş la sat tradiţia împodobirii bradului din nordul şi vestul Europei. Obiceiul arderii Butucului de Crăciun, astăzi dispărut, a fost atestat la români, aromâni, letoni, sârbi şi croaţi.

COLACII DE CRĂCIUN. Colacii preparaţi la Crăciun din făină de grâu cernută cu sita cea deasă, de către femeile “curate”.
Colacii se pregătesc fie pentru colindători, numindu-se în unele locuri şi colindeţe, fie pentru masa ajunului, fie pentru pomenirea morţilor.
Ei pot avea forme de cerc, potcoavă şi stea, închipuind Soarele, Lună şi stelele de pe Cer, de păpuşă, de cerc umplut, fără gaură la mijloc, şi de diferite animale şi păsări sacre (taurul, pupăză etc.).
Legat de aluatul de Crăciun găsim o serie de datini şi credinţe.
Aluatul, din care nu se împrumută sub nici un chip, este dospit ca să se ouă găinile şi să fie sănătoase, iar vitele să fete. Femeile se feresc şi de vecine pentru că se zice că acea femeie care poate lua aluat din 3 case şi face pâine din el, dacă mănâncă acea pâine atunci casa ei va avea spor şi belşug la găini. Păstrat pentru mai târziu acest aluat are puteri tămăduitoare pentru vitele bolnave şi cele deocheate.
Prin alte părţi aluatul se face în seara de Crăciun.
Prin Bucovina, muierile fac un creciun din aluat (un colac în formă de 8), pe care îl păstrează până primăvara, când e dat plugarilor.

Pomana porcului (Praznicul porcului)

Ştiu o să îmi spuneţi ca e post. Fraţilor astăzi este Ignatul!! Porcul trebuie jerfit şi dacă se suprapune peste disciplina postului, asta este, nu prea avem ce face. Aşa au făcut bunii şi străbunii noştri vreme de secole. Cine suntem noi să punem  la îndoială tradiţia? Dacă trebe, trebe şi gata!
Astăzi vă împărtăşesc unul din multele feluri de a face pomana porcului. Pe la crâşmele cu ştaif i se spune tochitură.
Este o mâncare ritualică, închinată zeilor (egiptenii sacrificau porcul la 20 decembrie de mii de ani) şi pentru asta farfuria trebuie să fie îmbelşugată.
Deci sa facem o pomana porcului sau cum i se mai spune în Ardeal: aburul lui Dumnezeu. Nimic mai simplu. Se adună carne de prin toate părţile porcului: ceafă, pulpă, burtă, coastă, slănină, muşchi, organe şi tot ce e mai gustos de la godac. Se crâmpoţesc îmbucături cărneturile şi se freacă cu piper si paprică. Nu daţi sare acum, căci se amăreşte carnea!! Se pune într-un ceaun grăsime la topit, iar când aceasta s-a topit şi s-a încins se pune cărniţa la prăjit. Între timp se face un pui de mămăligă şi ouă ochiuri.
Când e gata carnea se dă la masă cu mămăligă, ou si brănză de burduf. Pentru ăi gingaşi la lingurică se umblă şi la putina cu murături.
Se începe masa cu ţuică fiartă şi se termină cu un vin roşu. O fetească neagră sa cureţe unsoare de pe gâtlejuri şi să-i mai taie din putere.
Destul cu vorba, la masă!!

IGNATUL PORCILOR

IGNATUL PORCILOR (Sf. Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul).
- nu se mai spală rufe până după Bobotează (se spurcă apele) şi nu se mai toarce.
- gravidele o ţin pentru a naşte prunci întregi la trup şi la minte.
- se taie porcii,după splină se prezice iarna.
- vederea sângelui apără de boli, aduce noroc; cel de porc negru e bun de leac.

IGNATUL
Divinitatea solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Ignatie Teoforul (20 decembrie) din Calendarul ortodox, este numită în Calendarul popular Ignat, Ignatul Porcilor , Ihnatul sau Inătoarea.
Sacrificiul sângeros al porcului, substitut neolitic al spiritului grâului, în ziua de Ignat, este o practică preistorică care supraviețuieşte în ținuturi româneşti extracarpatice.
Credințele, obiceiurile şi practicile magice referitoare la prevestirea morții violente, prinderea şi înjunghierea victimei, semnele făcute pe corp (pe frunte, pe ceafă, pe spate), jumulirea părului pentru bidinele, jupuirea şoriciului pentru opinci, pârlirea (incinerarea simbolică a cadavrului), ciopârțirea lui, grăsimea folosită la farmece, descântece şi prepararea leacurilor, alimentele rituale preparate din diferite organe vitale ale animalului, formulele magice etc. sunt relicve ale sacrificiului, prin substituție, ale unui mare zeu preistoric.
Până în această zi porcii sunt îngrăşaţi, iar noaptea vor visa dacă sunt tăiaţi sau nu. Porcul care nu s-a tăiat în ziua de Ignat nu se mai îngraşă, nu mai pune carne pe el şi nu mai mănâncă, căci si-a visat cuţitul.
Prin Teleorman în această zi nu se lucrează lucururi femeieşti, ca să nu se se icnească , să nu geamă ca porcul.
În ziua de Ignat trebuie să se vadă neapărat sânge. La tăiatul porcului nu trebuie să fie de faţă oameni miloşi, penru că porcul moare greu iar carnea lui nu mai este bună. Pentru a decurge “ca la carte”, sacrificiul porcului trebuie făcut numai de persoane specializate şi care nu scrâşnesc din dinţi pentru că astfel, “carnea va fierbe bine”. Cei care au ajutat la tăiatul porcului sunt “omeniţi” cu pomana porcului.
Tot în Teleorman, după ce porcul s-a tăiat se aşeză pe el un sac pentru a fi călărit de un copil. În ăst fel se spune că nu se va strica carnea porcului.
În Ardeal tradiţia prevede că pe fruntea copiilor să se facă semnul crucii cu sângele animalului, ca să fie sănătoşi în anul ce va veni. După ce a fost tăiat, capul porcului se cântăreşte. Se zice că trupul animalului este de zece ori mai greu.
În popor se mai păstrează datina de a arunca tămâie în focul în care este pârlit animalul, iar pe capul porcului se incizează semnul crucii, pentru a “goni spiritele malefice cuibărite în corp”.
Obiceiul cel vechi spune că dacă s-a tăiat porc negru, după ce a fost înjunghiat, sângele trebuie adunat într-o strachină cu mei. Meiul se va usca şi măcina fiind folosit la pentru a afuma peste an copiii, ca să le treacă de guturai, de spaimă, de nălucă şi de alte alea. Tot din porc negru tăiat de Ignat se opreşte untură, care e folosită la vrăji, mai ales în ceea ce priveşte bunul mers al oilor. Prin jud. Vâlcea se opreşte o bucata de carne şi se merge la Boboteză cu ea la biserică pentru a fi sfiinţită de preot. Cu ea se tămăduiesc cei betegi de picoare, ungându-se unde simt junghiuri.
În Neamţ untura de pe chişcă si maţele porcului tăiat de Ignat se folosesc când apar bolisti în porci.
Falca porcului se ţinea şi era folosită la vindecarea bolii numită fălcar, un soi de umflătură a fălcilor. Se incălzea falca porcului cu care se apăsa peste umflătură.

INĂTOAREA
Reprezentarea mitică a Panteonului românesc care pedepseşte femeile surprinse că lucrează (torc, țes) în ziua de 20 decembrie se numeşte Inătoarea, femininul de la Ignat.
Inătoarea este o femeie carnivoră, lacomă şi foarte urâtă, trăsături specifice altei reprezentări mitice româneşti Marțolea (Muscel). Dar, întrucât îşi face apariția în prejma rugului de incinerare (pârlire) a porcului, ea se aseamănă cu Joimărița, zeiță a morții care vizitează rugurile (focurile) în noaptea de Joimari.
Femeile care lucrează în ziua de Ignat sunt torturate cu focul şi opărite cu apă clocotită, aşa cum procedează şi Joimăriţa la Joimari.

6 decembrie — Moş Nicolae, Sân-Nicoară, Crăciunul copiilor

Divinitate din generaţia sfinţilor-moşi care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Nicolae din calendarul creştin (6 decembrie), este numită în Calendarul popular Sân-Nicoară în Transilvania şi Moş Nicolae în Muntenia. Prin Bucovina se crede că este al doilea sfânt făcut de Dumnezeu. Este ocrotitorul copiilor.

Deşi în hagiografia (ramură a teologiei ce studiază vieţile sfinţilor) creştină Sfântului Nicolae a fost personaj real (episcop din Myra, mort probabil în anul 342), apărător al dreptei credinţe în Iisus, în tradiţiile româneşti are atribuţii străine unui sfânt: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade în luna Decembrie; păzeşte Soarele (alături de Sân Toader), care încearcă să se furişeze pe lângă el, spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură; prin Bucovina se crede că înainte de a fi sfânt era beţiv mare; stăpâneşte apele şi este patron al corăbierilor pe care îi salvează de la înec; apără soldaţii în război, fiind invocat de aceştia în timpul luptelor; prin Suceava şi unele părţi ale Bucovinei se crede că hoţii se roagă acestui sfânt pentru a-i ajuta în isprăvile lor; ajută gospodinele, văduvele, orfanii şi fetele sărace la măritat; aduce cadouri copiilor în noaptea de 5/6 decembrie, dar îi pedepseşte când sunt leneşi şi neascultători (poate de aici a venit şi numele de Sfântu Niculae din cui ce se dă vărguţei sau nuielei cu care părinţii ameninţă pe copii obraznici), etc.

De ziua lui se fac vrăji, farmece şi pronosticuri meteorologice (dacă nu a nins va fi iarnă grea şi lungă), se pun crenguţe de pomi fructiferi (măr, păr, cireş, prun etc.) în apă, la căldura camerei, pentru a fi înflorite la Anul Nou cu care ocazie se aprecia şi rodul livezilor.
Aduce iarna – când îşi scutură Sfântul Neculai barba lui cea albâ, ninge negresit.

Bărbaţii duc lumânări la biserică şi dau liturghii. Sfântu Nicolae se serbează pentru ajutor la boală şi mai ales la lovituri. Se prăznuieşte (dezlegare la peşte).De Sanmicoară intră dracii în moară şi dă cu morarii în apă ori dă drumul morilor. Pentru îmblanzirea lor se face sfeştanie şi praznic morii.
Ziua începe să se mărească puţin, iar poporul zice că: La Sf. Neculai se întoarce noaptea către zi cu cât se suceşte puiul în găoace.

Moş Nicolae ar avea mai mare trecere pe lângă Dumnezeu; când se deschide cerul la miezul nopţii de Crăciun, el ar fi văzut stând la masa împărătească chiar lângă Dumnezeu. Ziua de 6 decembrie încheie ciclul sărbătorilor şi obiceiurilor dedicate în special lupilor şi spiritelor morţilor-strigoi. Acest scenariu ritual care începe la mijlocul lunii noiembrie (Filipii de Toamnă, Filipul cel Şchiop, Ovidenia, Lăsatul Secului de Crăciun, Noaptea Strigoilor şi Sântandrei) şi se încheie în decembrie (Zilele Bubatului, Varvară, Moş Nicolae), este specific unui străvechi început de an autohton, probabil Anul Nou dacic.

Undrea

Decembrie este luna a zecea în Calendarul roman cu început de an la 1 martie şi luna a douăsprezecea în Calendarul iulian şi gregorian cu început de an la 1 ianuarie.
Decembrie se mai numeşte în popor Neios şi se referă la căderea zăpezilor din belşug. În alte zone se mai numeşte, Andrea, Undrea şi Indrea păstrând amintirea lui Sântandrei, prăznuit în ultimă zi a lunii noiembrie.
În cursul acestei luni se află începutul iernii atât în Calendarul oficial (1 decembrie) cât şi în Calendarul popular (6 decembrie, Moş Nicolae) şi în Calendarul astronomic (ziuă solstiţiului de iarnă).

La sate viaţa economică intră într-un proces de oarecare relaxare paralel cu intensificarea manifestărilor spirituale. Gospodarii au grijă de vite, păsări, de proviziile din pivniţe şi de starea grădinilor şi câmpurilor. Fetele se spală cu prima nea ca să fie frumoase şi drăgăstoase.

Este luna cu cele mai bogate tradiţii si sărbători — Sf. Nicolae, Ignatul, Butucul Crăciunului, Moş Ajun, Moş Crăciun, Capra, Sorcova, Colacii de Crăciun.

În funcţie de anumite semne din luna decembrie se poate afla si cum va fi vremea in perioada ce va urma. Dacă începutul lunii este geros, aşa va fi zece săptămâni; dacă este ger, vara va fi caldă, secetoasă; dacă latră câinii la lună, va fi ger; dacă este vreme moale, vara va fi ploioasă; dacă este ger şi zăpadă, anul viitor va fi mănos (grâu mult); dacă este ger uscat, va fi secetă în iunie; dacă ninge, iunie va fi ploios; dacă plouă de Crăciun, Paştile vor fi friguroase; dacă porcii mănâncă mult, va fi senin; dacă iepurii şi gâştele sălbatice se apropie de sat, va fi iarnă grea.

30 noiembrie SÂNTANDREI (Sf. Apostol Andrei cel Întâi chemat)

Sfântul Apostol Andrei (Întâiul chemat) este ocrotitorul României. Este cel ce a creştinat meleagurile de la Dunăre şi Mare fiind considerat părintele spiritual al României. Sfântul Apostol Andrei a fost martirizat la Patras, în Grecia. Nu se cunoaşte cu exactitate anul morţii sale, se presupune că ar fi fost în timpul uneia dintre persecuţiile lui Nero (54-68) sau Diocleţian (81-96). Potrivit tradiţiei, a fost răstignit pe o cruce in forma de „X”. De atunci această cruce poartă numele de crucea Sfântului Andrei.

În ziua de Sânt Andrei se mănâncă bucate cu usturoi.Se ţine post până la amiază ca să fie iarnă bună, anul cu belşug, noroc în meserii, viaţa lungă, sănătate. De asemenea cine nu lucrează nu va fi atacat de lup. Nu se piaptănă, nu se pronunţă numele lupului, nu se împrumută din casă. Fetele fac vrăji de dragoste; se fac vrăji de întors pentru obiectele furate sau pierdute.
Dacă gogoşii de stejar sunt plini, va fi anul viitor ploios.
Se pune o crenguţă de măr, păr, cireş, etc în apă. Dacă înfloreşte de Sf. Vasile va fi anul viitor, roditor. De asemenea crenguţele înflorite sunt folosite ca sorcove cu care copii îşi sorcovesc părinţii şi rudele.

Tot ziua asta se mai numeşte şi Ziua Lupului sau Gădineţul Şchiop. În credinţa populară în astă zi îşi vede lupul coada, putând să întoarcă capul. În afara acestei zile el având gâtul ţeapăn.
Se mai spune că în această noapte lupii se adună şi pot vorbi, dar cei ce-i aud pot muri.

În noaptea sfântului Andrei fetele îşi pun la cap 41 boabe de grâu şi dacă visează că cineva le ia atunci sigur se vor mărita. Alte credinţe întâlnite: fetele fură faină din lada morii, fac plăcinte cu sare, pun pieptănele sub perna etc. Grâul încolţit în vase mici de pământ sau crenguţele de vişin care vor înflori până la Crăciun le arata cât noroc şi sănătate vor avea şi dacă livada şi câmpul vor avea rod.

29 noiembrie—Noaptea Strigoiului (Ajunul Sf. Andrei)

În noaptea de Sântandrei se desfăşura, în Moldova şi Bucovina, o petrecere asemănătoare cu Revelionul contemporan, numită Noaptea Strigoilor sau Păzitul Usturoiului.

Pentru a fi feriţi de acţiunea malefică a moroilor şi strigoilor, care căpătau frecvent înfăţişare de lupi, tinerii ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele şi uşile casei unde se desfăşura petrecerea. Fetele aduceau câte trei căpăţâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. Feriţi şi izolaţi de lumea din afară, stăpânită de forţele malefice, tinerii se distrau (cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, glumeau) ca la Revelion, în chiar Postul Crăciunului. Obligatoriu era consumată o băutură rituală, cu gust dulce-acrişor, Covaşă, obţinută din făină de grâu amestecată cu făină de mei, înlocuită ulterior cu mălaiul de porumb. Dimineaţa, pe lumina zilei, tinerii ieşeau în curtea casei unde era jucată covată cu usturoi în mijlocul horei. Se împărţea usturoiul şi, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor.

Se credea că între lăsatul serii şi miezul nopţîi de Sântandrei este un timp nefast, când strigoii vii (oamenii care se nasc cu căiţă pe cap sau cu coadă, o vertebră în plus, din legături incestuoase etc.) îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor, iar strigoii morţi ies din sicrie, morminte şi cimitire pentru a provoca suferinţe oamenilor (pocesc, leagă sau iau puterea bărbaţilor, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii şi urşii etc). Babele sau oamenii strigoi înainte de a ieşi din casă, pe horn, se ung cu untură pe tălpi. Adeseori strigoi trag şi clopotele pe la biserici
Prin alte parţi se zice că strigoii se duc pe la răspântii unde joacă hore până la cântatul cocoşilor.
Dacă strigoii nu găsesc pe unde să intre în casă, atunci caută să cheme afară pe cei dinlăuntru. Strigoiul vine şi strigă la fereastră: Ai mâncat usturoiţ Dacă omul răspunde îl muţeşte. Dacă nu pleacă mai departe în treaba lui şi încearcă pe la cei care nu au mâncat usturoi.

În această noapte începea un nou an, probabil Anul Nou dacic. Usturoiul privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană şi se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor şi descântecelor etc. În noaptea de Sântandrei, asemănător marilor sărbători de înnoire a timpului (Crăciun, Anul Nou, Sângiorz, Sânziene), se credea că vorbesc animalele, se deschid mormintele şi cerul, ard comorile etc. Tot în noaptea asta se apară vitele cu mac şi sare. Nu se mătură de teama lupilor; se ascund meliţele şi coasele de teama strigoilor ca să nu fie luate de aceştia pentru a se bate cu ele.
Dacă este lună plină şi cer senin, iarna va fi moinoasă; dacă este nor, ploaie, nea, zăpezile vor fi mari.
Se fac vrăji de aflarea  ursitei, de noroc, de dragoste.