Feeds:
Articole
Comentarii

CUPTOR

Luna a cincea în Calendarul roman şi luna a şaptea în Calendarul iulian şi gregorian este dedicată reformatorului vechiului Calendar roman de 10 luni, Iulius Caesar. Întrucât luna Iulie era perioada când se înregistrau cele mai mari temperaturi din întregul an, se coceau şi recoltau lanurile de grâu, poporul a numit-o şi luna lui Cuptor. Calendarul popular cuprinde mai multe sărbători şi obiceiuri dedicate secerişului şi forţelor potrivnice omului (furtuni, grindină, trăsnete, incendii, secetă etc): Cosmandinul, Ana-Foca, Pricopul, Panteliile, Ciurica, Circovîi de Vară, Marină, Sântilie, Ilie-Pălie, Focă, Opârlia, Sf. Ana, Pantelimon, Pintilie Călătorul. În anii secetoşi peisajul spiritual al agricultorului este completat cu alte obiceiuri (Paparuda, Caloianul), ceremonii şi procesiuni religioase.
PREVESTIRI
La miezul lunii de va tuna cu un ceas înainte de amiază iarna va veni grăbită iar de va tuna cu un ceas după amiază iarna va veni mai târziu. Dacă în aceiaşi zi din mijlocul lunii Soarele va străluci iarna va fi molcuţă.
Cum e de cald aşa de frig va fi în februarie; căldură mare înseamnă an mănos; dacă se schimbă ploaia cu senin cald, atunci va fi mană pe roadele câmpului; dacă muşuroaiele furnicilor sunt înalte, va fi iarnă grea; dacă păianjenul îşi rupe panza, va ploua; dacă luna plină are” cerc”, la răsărit, urmează timp senin statornic. Se seamănă spanac şi varză a doua oară; se sapă a doua oară cucuruzul; se plivesc viile; începe secerişul.

Divinitatea care marchează în Calendarul popular miezul verii agrare şi perioada secerişului, Sânpetrul de Vară (în popor cunoscut şi ca Sân-Petru, Sân-Chetru, Sâm-Petru, Sân-Chetriu, Sâmpietru, etc), a preluat data (29 iunie) şi numele Sfântului Apostol Petru din Calendarul creştin. În Panteonul românesc Sânpetru de Vară este despărţit de fratele său, Sânpetru de Iarnă, patron al lupilor, de aproximativ o jumătate de an. În tradiţia populară Sânpetru apare fie ca personaj pământean, fie ca divinitate celestă. În vremurile imemoriale, când oamenii erau foarte credincioşi, Sânpetru de Vară, umbla pe Pământ, singur sau însoţit de Dumnezeu. Adesea, Dumnezeu îl consulta la luarea unor decizii. În povestirile şi snoavele populare Sânpetru este un om obişnuit: se îmbracă în straie ţărăneşti; se ocupă cu agricultură, creşterea animalelor şi, mai ales, cu pescuitul; i se întâmplă lucruri hazlii pentru calitatea lui de “sfânt” (i se fură caii sau boii chiar în vremea aratului, petrece şi joacă la cârciumă, are o drăguţă pescăriţă, se îmbată şi este bătut de oameni); intră slugă la Diavol; este iscoada lui Dumnezeu pe Pământ şi altele. Fiind credincios, foarte harnic şi bun sfetnic, Sânpetru este luat de Dumnezeu în cer unde îi încredinţează porţile şi cheile Raiului. Credinţa românilor este că Sf. Petru fiind ţiitorul cheilor raiului, este cel căruia îi stă în putere să primescă în acest locaş pe cei drepţi.Tot ce face Sf. Petru, făcut şi bine primit este şi de Dumnezeu.

Despre Sf. Apostol Petru, găsim puţine tradiţii în popor. Una dintre ele ne spune că în dimineaţa Joi-mari, din săptămâna ce vine înaintea Paştilor, înainte de a cânta cocoşii a treia oară, oamenii se scoală şi fac focuri în ogrăzi. Aceste focuri închipuiesc focul la care a fost oprit şi ispitit Apostolul Petru şi lângă care s-a lepădat de Isus Hristos.

Chipul lui nu se vede, totuşi în Moldova se crede că Sf. Petru stă împreună cu Sf. Pavel în lună. Sf. Petru de-a dreapta şi Sf. Pavel de-a stânga. Această credinţă a şederii lui Sf. Petru în lună o găsim şi în Bucovina, însă pe-acolo se zice că alături de dânsul stă un cal şi un ciubăr plin cu sânge. Este calul pe care Sf. petru l-a fugărit până în lună, iar acolo l-a şi săgetat.

Fiind chelar, el nu păstrează doar cheile raiului ci şi toate cheile încăperilor cereşti. Acolo, fiind mai mare peste cămările cereşti, împarte hrană animalelor sălbatice, în special lupilor, fierbe grindina timp de trei zile, pentru a o mărunţi prin topire, ca să nu vatăme câmpurile, aşezările omeneşti şi pe oameni. El mai rânduieşte căldura şi ploaia, pe când gerul nu-l sloboade el ci Dumnezeu.

La marea judecată, stă alături de Dumnezeu, dar uneori judecă el singur, mai ales pe beţivi de la care a pătimit multe în călătoriile sale prin lume.

Când Sf. Petru plesneşte din bici, din pleasna biciului sar scântei, care căzând pe pământ se prefac în licurici.

La marile sărbători calendaristice (Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Măcinici, Sângiorz, Sânziene) Sânpetru poate fi văzut de pământeni la miezul nopţii, când se deschide pentru o singură clipă cerul, stând la masa împărătească în dreapta lui Dumnezeu. Sânpetru este cel mai cunoscut sfânt al Calendarului popular. Importanţa sărbătorii este subliniată de postul care o precede, Postul lui Sânpetru, care, spre deosebire de Postul Paştelui, Postul Crăciunului şi Postul Sântămăriei, are număr variabil de zile. Local, sărbătoarea era anunţată de anumite repere cosmice şi terestre: apariţia licuricilor, amuţitul cucului, răsăritul constelaţiei Găinuşei şi altele.

Ziua solstiţiului de vară pe stil vechi, când se spunea că începe să se usuce rădăcina grâului şi începe să se coacă bobul în spic, se numea în Calendarul popular „Vartolomeul grâului”. Denumirea acestei reprezentări mitice a fost preluată de la Sfântul Apostol Vartolomeu, din Calendarul ortodox. În vechime, pe stil vechi, ziua de celebrare a acestui sfânt corespundea cu solstiţiul de vară. De aceea, Vartolomeu era un important hotar în scurgerea anuală a timpului: ziua şi insolaţia începeau să scadă, în pădure se răsucea frunză pe ulm, plop şi tei, iar noaptea apărea pe cer constelaţia Găinuşa. Ca personificare a zilei ce îi poartă numele, Vartolomeul grâului avea trăsăturile unui aprig zeu care îi pedepsea pe cei care îi nesocoteau ziua: bătea piatra, stârnea furtunile şi vijeliile. Prin corectarea calendarului şi trecerea sărbătorilor de pe stilul vechi la stilul nou, importanţa agrară de Vartolomeul grâului s-a diminuat (Banat, Oltenia, Muntenia, sudul Transilvaniei). Coliva este sacrificiul spiritului grâului zdrobit în piuă, fiert în apă, îndulcit cu miere şi ornat cu miez pişat de nucă şi bomboane. Aliment sacru cu mare încărcătură simbolică, coliva este preparată astăzi numai de creştinii ortodocşi la marile sărbători calendaristice, în special la cele de comemorare a moşilor şi strămoşilor, la ceremoniile de înmormântare.

Zilele favorabile recoltării plantelor tămăduitoare de boli de-a lungul anului sunt adunate într-un calendar al culegerii plantelor de leac.

Spre deosebire de recoltarea plantelor alimentare care variază de la an la an cu câteva zile, în funcţie de condiţiile meteorologice şi alţi factori locali, plantele de leac se culegeau după un calendar exact, cu zile şi momente ale zilei şi nopţii riguros fixate de tradiţie. Zilele în care plantele de leac aveau calităţi tămăduitoare erau sărbătorile din preajma echinocţiilor de primăvară şi de toamnă şi, mai ales, cea care marca solstiţiul de vară, Sânzienele.

Tradiţia preciza nu numai zilele, ci şi momentele diurne sau nocturne cele mai favorabile (noaptea, dimineaţa în zori, la răsăritul Soarelui) aveau tâlcul lor. Se considerau fără eficienţă plantele culese la Rusalii sau în preajma Rusaliilor, întrucât acestea ar fi „pişcate de Iele”.

Culesul plantelor este un ritual care se desfăşura în anumite condiţii de timp şi de loc: terenuri curate, neumblate de animale, păsări şi oameni, etc. Persoanele care le rupeau trebuiau să fie curate trupeşte şi sufleteşte, să spună anumite cuvinte şi formule magice, să aibă o anumită ţinută vestimentară (îmbrăcate, dezbrăcate până la brâu sau de tot, cu capul descoperit), să răsplătească Pământul pe care a crescut floarea ruptă sau smulsă cu pâine, sare, seminţe etc.

În practicile de medicină populară se foloseau în special plante culese la Sânziene întrucât sărbătoarea este situată la mijlocul verii. Acum, în natură, în special în mediul vegetal, se produc fenomene biologice spectaculoase: înfloresc, se pârguiesc şi se coc recoltele şi plantele. Culegerea plantelor de leac în noaptea de Sânziene, oricum înainte de răsăritul Soarelui, este o operaţiune incomodă, care nu ar fi fost efectuată de nici un iniţiat în medicina populară dacă nu ar fi aşteptat de la această acţiune anumite avantaje, reale sau imaginare.

Zilele marcate de sărbători când, printre alte practici tradiţionale, se culegeau şi anumite plante de leac şi tincturi se aflau în perioada echinocţiului de primăvară (Săptămâna Caii lui Sântoader, Florii, Joimari, Sângiorz, Sângiorzul Vacilor), în preajma solstiţiului de vară (Todorusale, Ispas, Sânziene, Cârcovii de Vară, Ilie Palie, Focă) şi la echinocţiul de toamnă (Sântămărie Mare, Sântămărie Mică, Ziua Crucii).

CIREŞAR

Luna a patra în Calendarul roman înainte de Cezar şi luna a şasea în Calendarele iulian şi gregorian dedicata zeiţei Juno, soţia lui Jupiter şi protectoarea femeilor măritate. Întrucât în iunie se coc cireşele, primele fructe ale anului luna se numeşte zonal Cireşar sau Cireşel. Acum în perioada solstiţiului de vară, când ziua devine cea mai lungă şi insolaţia cea mai puternică din întreg anul, timpul calendaristic şi vegetaţia ajung la maturitate.

Totuşi recoltele, oricât de promiţătoare ar părea pentru luna iunie, sunt numai o făgăduinţă, nu o certitudine; orice furtună, vijelie, ploaie torenţială însoţită de grindină poate devasta lanurile de grâu, rodul viţei de vie sau al livezilor. În războiul dintre forţele naturii, benefice sau malefice, omul neştiind de partea cui va fi, în final, victoria, a preamărit, dedicându-le sărbători şi obiceiuri, atât pe sfinţii creştini îmbrăcaţi în haine păgâne (Timoftei; Vartolomeu; Onofrei; Elisei; Sânpetru) cât şi divinităţile păgâne îmbrăcate în haine creştine (Drăgaica; Sânzienele).La aceasta se adaugă într-un an cu data mobilă a Paştelui la 30 aprilie, Joile Verzi; Moşii de Ispas; Moşii de Vară; Duminica Mare; Căluşul; Rusaliile; Marţea Cioculu; Lăsatul Secului de Sânpetru; etc. Târgurile Drăgaicei şi a Sânzienelor, organizate în a doua jumătate a lunii păstrează amintirea unei divinităţi preistorice a agriculturii, celebrată la solstiţiul de vară.

PREZICERI

În luna aceasta de va tuna, holde bune vor fi, dar se vor stârpi vacile. Dacă fulgeră şi tună, vara va fi ploioasă şi belşug la grâu; dacă plouă mult strică via şi strugurii; dacă e uscat, va fi belşug la mălai şi struguri mulţi; dacă sunt omizi, va fi recoltă bună la grâu şi struguri. Nu se mână oile la locuri umede să nu facă gălbează. Se seamănă ridichile de toamnă şi guliile şi conopida, se sapă viile a doua oară.

Sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena din calendarul ortodox coincide în tradiţia populară cu momentul în care se crede că păsările îşi învaţă puii să zboare. Constantin şi Elena este socotită data de început a verii. În anul 325, Constantin a convocat la Niceea primul Sinod Ecumenic. Pentru că a acordat libertate deplină creştinismului şi pentru celelalte fapte de credinţă săvârşite, Biserica a hotărât trecerea lui Constantin şi a maicii sale Elena în rândul sfinţilor, fiind prăznuiţi în fiecare an la 21 mai, ziua trecerii la cele veşnice a împăratului.

În ziua de 21 mai, în calendarul popular este o sărbătoare dedicată păsărilor de pădure, numită Constantin Graur sau Constandinu Puilor. Se spune că, în această zi, păsările de pădure, după ce li s-a dezlegat glasul la Vlăsie, s-au împerecheat şi şi-au construit cuiburile la Dragobete (24 februarie), îşi învaţă puii să zboare.

Pentru preîntâmpinarea pagubelor aduse holdelor şi strugurilor de către păsările cerului, în special de grăuri, mulţi podgoreni nu lucrau în zilele dedicate păsărilor. În sudul României, ziua de Constandinu Puilor era considerată ultima zi când se mai putea semăna porumbul, ovăzul şi meiul. Tot ce se  semăna după această zi, se usca. Se mai spune că cine lucrează în această zi i se ard bucatele pe câmp.

În calendarul popular este ziua în care păstorii hotărăsc cine va fi baci, unde se vor face stânele şi pe cine vor angaja să le păzească pe timpul păşunatului. Se măsoară şi se înseamnă pe răboj laptele de la oile fiecăruia. Femeile înlătură cu aghiasma şi tămâie duhurile necurate. Pentru apărarea de forţele malefice, ţăranii stăteau în jurul unui foc. Prin fumul de la acest foc erau trecute şi oile, “ca să fie ferite de rele”, pe timpul cât vor sta singure, la stână.

Pentru reţeta asta e nevoie de un pui. Nu vă speriaţi că nu întrebuinţăm tot puiul doar pentru acest fel.E criză tată şi trebuie să ne adaptăm şi noi, aşa încât recomand să faceţi această reţetă când vreţi să gătiţi şi o zamă de pui.

Spun că e nevoie de un pui, deoarece avem nevoie de supă de pui atât pentru sos cât şi pentru mămăligă. Da aţi cetit bine. Mămăligă! Plus că pentru acest fel folosiţi doar bucăţile ăle bune de la orătanie, nu şi căzăturile.

Hai să vedem ce ne trebuie pentru mâncărica asta târgoveaţă, că târgoveaţă bucăţică este. Păi da, că nu o făcea bunica la ţară, ci mai degrabă e o mâncărică de duminică când ai musafiri la masă.

Deci o orătanie măricică să iasă şi de o zămucă bună şi de tocană. După ce aţi grijit-o bine se pune la fiert. După ce a fiert un pic se scot bucăţile cele bune pentru tocană, iar ce rămâne se dă zemii.

Pentru tocana asta boierească ne mai trebuie: 2-3 ardei capia, 3-4 roşii, ceapă şi usturoi (eu am pus verde că tot e sezonul lor), supă de pui pentru sos, paprică dulce şi iute (se poate folosi şi pastă de ardei), sare, ulei de măsline de preferat şi un snop bun de pătrunjel şi bineînţeles bucăţile cele bune de la pui. Adică pulpiţele şi pieptişorul.

Pentru început încingem ulei de măsline în tigaie şi punem la rumenit bucăţile de pui. Când s-au rumenit le scoatem şi punem în loc cepa şi usturoiul verde. Recomand să faceţi exces de usturoi. Dă o aromă tare bună întregului edificiu.

După ce s-au muiat un pic se adaugă paprică (pasta de ardei) dulce şi cea iute. Se stinge totul cu o cană de supă de pui şi se adaugă cărniţa.

După ce acesta face cunoştinţă bine cu sosul punem roşiile tăiate cubuleţe, ardeiul capia tăiat fâşii şi pătrunjelul.

Se dau câteva clocote şi apoi se pune totul într-o tavă şi se dă cuptorului spre falnică rumenire.

La mămăligă folosim supă de pui, o nucă de unt, pătrunjel şi cimbru.Cât stă la cuptor tocana, se pune de o coleaşă. Se fierbe mălaiul în supă de pui (asta da boiereală fraţilor!!). Când s-a închegat de o mămăligă se adaugă untul, pătrunjelul şi cimbrul şi se mestecă bine.

Se dă la masă cu smântână şi alături de un vinişor alb.

Eu aş potrivi mâncărica asta cu un vinişor de la nea Ticu. Un Riesling de Nicoreşti, fructos şi aromat până la reconfortare.