Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Datini si traditii’

COLINDE
Începând cu ziua întâi de Crăciun şi sfârşind în ziua de Bobotează, sau la alţii doar până la Sf. Vasile, sau chiar numai în cele trei zile de Crăciun pe alocuri, copiii umblă cu steaua. Ei sunt numiţi stelari, colindări, colindători, sau crai.
Prin Ţara Românească se umblă cu Vicleimul, iar în celelalte părţi cu Irodul. Prin acestea înţelegem datina tineretului de a reprezenta la Crăciun Naşterea lui Isus Hristos, venirea Magilor după stea, poftirea lor de către Irod, etc.
Începând de la Ignat şi sfârşind cu zilele Crăciunului – prin unele părţi se începe cu zilele Crăciunului, iar în altele doar în ziua de S.f Vasile – tinerii mergeau cu turcă, capra sau brezaia, nume ce-l purta unul din flăcăii mascaţi.
Turca e un boţ de oaie, cu piele de iepure pe la barbă, cu urechi de iepure şi coarne de lemn împodobite.

DATINI ŞI CREDINŢE DE CRĂCIUN
În apa în care te speli la Crăciun să pui o nucă, ca să fi tare ca „nuca”. În unele părţi femeile fac leşie în care se spală cei ai casei ca să nu facă păduchi peste an.
Când se întorc de la biserică gospodarii şi gospodinele trec peste fier, ca să fie sănătoşi peste an.
Nimeni nu dă împrumut în ziua de Crăciun.
Cât ţin zilele Crăciunului se ascunde furca de tors. Cine o va vedea va fi muşcat de un şarpe atât de lung şi gros ca furcă.
La masă e bine să se mănânce pasăre că fiecare să fie uşor ca pasărea, caş, pentru a fi alb la faţă. Unii caută să mănânce lichiu ca să se sature fără multă mâncare.
După masă unii se odihnesc. Nu e bine să se caute în cap ca să nu scurme găinile în grădină.
Tinerii căsătoriţi trebuie să se ducă la părinţi, naşi, mai ales în ziua a doua.
Nu se aruncă gunoiul în zilele de Crăciun. Se strânge şi se aruncă după Bobotează, peste straturi ca să nu le strice viermii. Alţii ard acest gunoi de Sf. Vasile, afumând cu el vitele ca să nu le poată vătăma nimeni.
În ziua a treia a Crăciunului, fetele de măritat, mătură pe la miezul nopţii casa îndărăt, de la uşă spre fund. Gunoiul strâns îl duc goale şi despletite într-o răspântie unde strigă: „Uiu-iu Eu strig pe Lacu, Lacu pe Dracu, Dracu pe data mea!”
Dacă e cald la Crăciun de se pot ţine uşile deschise, de Paşte va fi frig.

Anunțuri

Read Full Post »

– Focul nu trebuie să se stingă, se pune “buşteanul de Crăciun” a cărui cenuşe pusă în grădină aduce belşug.
– Finii merg cu daruri la naşi.
– Se merge cu “Turca”, se colindă cu “Steaua”, “Vicleimul”, Irozii”.
– Firmiturile colacului de Crăciun se dau păsărilor şi vitelor să fie ferite de rău.
– Se ascunde furca de tors, până la Bobotează.
– Dacă este cald, va fi frig de Paşti.
– Dacă dimineaţa intră în casă bărbat oile vor fata berbecuţi, dacă intră femeie, vor fata miele.

Crăciunul este un zeu solar specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. Mai mult de un mileniu Creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma până în secolul al XIII-lea, în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea Ţarului Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.
La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă devreme ce în unele sate bănăţene şi transilvane ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou. În spaţiul sudest european Crăciunul a fost o sărbătoare solstiţială când oamenii celebrau divinitatea solară cu acelaşi nume.
Geto-dacii îl celebrau pe Crăciun, nume păstrat până astăzi, cu prefixul de Moş, ceea ce arată că el vine din bătrâni, din trecutul îndepărtat. Se poate reconstitui cu destulă certitudine modul de celebrare a unei sărbători geto-dacice consacrată începerii solstiţiului de iarnă. În sanctuarele lor, geto-dacii asistau la ceremonia arderii într-o vatră a unei buturugi, simbolizând anul vechi. La miezul nopţii de 23 spre 24 decembrie, sacerdoţii aruncau crăci de brad peste jarul buturugii, care se aprindeau imediat, arzând cu vâlvătăi. Era momentul sacru al începerii Anului Nou, când ziua care se micşorase treptat din toamnă, începea să crească, în dauna nopţii.

Românii au păstrat ca element folcloric, peste milenii, segmentul arderii buturugii în vatra casei, în noaptea când vine Moş Crăciun. Se prea poate că acest Moş Crăciun să fie chiar numele dat de geto-daci ceremoniei arderii buturugii în noaptea începutului solstiţiului sau chiar a începerii Anului Nou. În orice caz, termenul Crăciun este specific românilor, fiind preluat târziu, cu conotaţii creştine, de popoarele din jur, desemnând ziua Naşterii Domnului Iisus Christos.

Read Full Post »

– Se ajunează de noroc; se face calendarul de ceapă şi alte practici de aflare a vremii anului următor.
– Se începe orice lucru pentru a avea spor la el peste an.
– Nu se dă din casă, se mătură invers şi nu se scoate gunoiul ca să nu se ducă norocul.
– Se hrănesc păsările prin ciur, să ouă mult; se ameninţă pomii neroditori.
– Se dă vitelor fân ţinut sub masă cu bucăţele din fiecare fel de mâncare să nu li se ia mana.
– Se mănâncă peşte, că apărare de friguri; nu se bea rachiu că-i al dracului.

Zeul Panteonului românesc, celebrat pe 24 decembrie şi ajuns după 365 de zile la vârsta senectuţii şi a morţii, este, conform tradiţiilor romaneşti, Moş Ajun, fratele lui Crăciun. Conform tradiţiei, Maica Domnului fiind cuprinsă de durerile Facerii, cere adăpost lui Moş Ajun. Motivând că este un om sărac, o refuză, dar o îndruma spre fratele său mai mare şi mai bogat, Moş Crăciun. Acesta, neştiind că femeia este Maica Domnului, nu o primeşte sau o trimite să nască în grajdul vitelor. În alte legende se specifică că Moş Crăciun aştepta în acea zi vizita unui mare împărat. Crăciuneasa, fiindu-i milă de străină, o ajută, fără ştirea satului, să nască. Fapta este pedepsită de Moş Crăciun cu tăierea mâinilor din coate. Când Crăciun află că în grajdul sau s-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi îi cere iertare lui Dumnezeu devenind „primul creştin”, „sfântul cel mai bătrân”, soţul femeii care a moştenit-o pe Maria.

Începând cu seara de 23 spre 24 decembrie, după miezul nopţii şi până dimineaţa se obişnuieşte prin unele părţi din Ţara Românească şi Transilvania, să meargă cete de copii, din casă în casă, cu colinda.
Se merge cu Moş-Ajunul, bună dimineaţa, bună dimineaţa la Moş-Ajun, sau colindişul.
Prin alte părţi se spune că se umblă cu colindeţele.
Obişnuit copii aveau trăistuţe sau săculeţi pentru a aduna în ele nuci, mere, covrigi, colăcei, colindeţe sau bolindeţe sau ce mai primeau de la gazde. Copii mai mari primeau chiar şi câte un pahar de vin. În mâna aveau beţe pentru a se apăra de câini şi a se ajuta la mersul prin zăpadă.

Ei urau din casă în casă: Bună dimineaţa la Moş Ajun! Că-i într-un ceas bun!
Prin Oltenia copii treziţi cu noaptea în cap se duc la biserică şi bat toaca.


În unele părţi este obiceiul ca în ziua de Ajun, băieţii, dar mai ales cântăreţii bisericeşti să umble cu  icoana -o icoană cu naşterea lui Isus Hristos. Intrând în casă încep a cânta troparul Naşterii Mântuitorului. Această datină este o înfăţişare a umblării cu ajunul a preotului, care neputând colinda într-o singură zi, trimitea în locu-i cântăreţii şi dacă era nevoie chiar feciorii care erau străinii de biserică.

BUTUCUL DE CRĂCIUN. A fost multă vreme substitut al zeului mort reprezentat de un trunchi de stejar tăiat din pădure şi ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie. Copacul tăiat (butucul) simboliza moartea anuală a zeului autohton Crăciun, care renăştea prin ritul funerar de incinerare specific geto-dacilor înainte de creştinare. Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapus peste obiceiul autohton al incinerării butucului de Crăciun. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au pătruns de sus în jos şi de la oraş la sat tradiţia împodobirii bradului din nordul şi vestul Europei. Obiceiul arderii Butucului de Crăciun, astăzi dispărut, a fost atestat la români, aromâni, letoni, sârbi şi croaţi.

COLACII DE CRĂCIUN. Colacii preparaţi la Crăciun din făină de grâu cernută cu sita cea deasă, de către femeile „curate”.
Colacii se pregătesc fie pentru colindători, numindu-se în unele locuri şi colindeţe, fie pentru masa ajunului, fie pentru pomenirea morţilor.
Ei pot avea forme de cerc, potcoavă şi stea, închipuind Soarele, Lună şi stelele de pe Cer, de păpuşă, de cerc umplut, fără gaură la mijloc, şi de diferite animale şi păsări sacre (taurul, pupăză etc.).
Legat de aluatul de Crăciun găsim o serie de datini şi credinţe.
Aluatul, din care nu se împrumută sub nici un chip, este dospit ca să se ouă găinile şi să fie sănătoase, iar vitele să fete. Femeile se feresc şi de vecine pentru că se zice că acea femeie care poate lua aluat din 3 case şi face pâine din el, dacă mănâncă acea pâine atunci casa ei va avea spor şi belşug la găini. Păstrat pentru mai târziu acest aluat are puteri tămăduitoare pentru vitele bolnave şi cele deocheate.
Prin alte părţi aluatul se face în seara de Crăciun.
Prin Bucovina, muierile fac un creciun din aluat (un colac în formă de 8), pe care îl păstrează până primăvara, când e dat plugarilor.

Read Full Post »