O bucăţică rară… cârnat pe băţ sau drob la frigare…cum vreţi voi..

Eeeee… dragii mei în săptămâna ăsta a Ispasului pe lângă ouă roşii şi cozonaci se gătesc bucate specifice Paştelui: drob, friptură de miel, pască şi alte asemenea bunătăţuri. Deasemenea de Ispas se iese la iarbă verde şi uite aşa revenim la leit motivul bucătăriei noastre de vacanţă… grătarul!!
Ca să împăcăm pe toată lumea şi pe cei ce vor să gătească drob şi pe cei ce vor la pădure, hai să gătim împreună un cârnato-drob ciobănesc, care se face la frigare!! Putem să-i spunem frigăruie, putem să-i spunem cârnat pe băţ, cum la fel de bine putem să-i spunem drob.

Să vedem de ce avem nevoie pentru mişmaşul acesta.

Buuuun… deci avem nevoie de un maţ gros de oaie. De nu găsim aşa ceva e bun şi ăl de porc, da mai gros să fie să putem îndesa bine în el sumedenie de bunătăţi. Ăl mai potrivit ar fi maţul de caltaboş.
Pentru umplutură se crâmpoţeşte din cuţit nici prea mare, dar nici mărunt, ceva măruntaie fierte de miel (inimă, rinichi, ficat, limbă, creier), precum şi cărniţă. În funcţie de cât maţ avem se calculează şi cantitatea de umplutură, dar nu mai puţin de 1 kg. După ce am tocat carnea de miel precum şi măruntaiele le amestecăm. Urmează să dăm acestui amestec un castronel cu usturoi pisat. Trebuie să avem după ce bea vin, nu??

Apoi trecem la miroase: neapărat, dar neapărat cimbru cam cât ia un voinic în căuşul palmei; măghiran deasemenea din belşug; apoi sare şi piper după gust.
Bucăţica asta trebuie înviorată cum se cuvine. Amestecăm bine să se împreuneze gusturile apoi lăsăm să îşi tragă sufletul o jumate de oră, tot pentru bună împreunare a gusturilor, după care începem să umplem cu spor maţul.
După ce le umplem, legăm la capete maţul şi înfigem în ţepuşă cârnato-caltaboşo-drobul acesta. Când s-au rumenit sunt gata. Se dă la masă cu un vinuţ de cursă lungă, uşurel direct şi sturlubatec. Un vin de chef.
Minunăţia asta se însoţeşte cu un sos de hrean pentru a-i desăvârşi gustul.
Pentru cei mai gingaşi la simţuri se poate înlocui materia primă ce vine de la berbecuţ cu cea de porc sau vită, deşi nu va fi la fel.

Acum, ca omul, ce pot să vă spun decât… poftă bună!!

Read Full Post »

Grătărelul nostru cel de toate zilele!!

După ce am văzut datina sărbătorii de 1 mai (Armindeni), să facem o incursiune în universul grătărelilor româneşti.

Drept e că tot românul cand iese la iarbă verde, sau are posibilitatea, grătăreşte de zor.  Grătarul e des întalnit, nu numai la poieniţă şi în pădure, ci şi la curte, pe marginea drumului, pe lângă bloc, pe bloc şi chiar în balcon. Însă tot ce înseamnă ieşire la iarbă verde se învarte în jurul universului grătarului. Nu e român care să nu iasă la iarbă verde şi care să fumege grătarul in mijlocul naturii (mai rău e după ce pleacă, căci în urma lui…). Intr-o ţara cu temelie carnivoră, unde umblă vorba că cea mai bună legumă e porcul, pe langă rolul social pe care îl joacă, grătarul a ajuns un fetiş.

Ce punem noi pe grătar? Aproape de toate. De la bulzul ciobănesc si brânză, la legume, ciuperci,  şi chiar pepeni (încercaţi să frigeţi pe o plită unsă cu ulei, pepene roşu şi galben), până la cărnurile noastre de zi cu zi: delicioasele porcării- fleici suculente, ceafă, muşchiuleţi, cârnaţi proaspeţi sau afumaţi si organe; pastramă de oaie; peşte si micii (miticoşii cum le zice un bun prieten) nostri, bucăţică de căpătâi a grătaragiului de pe plaiurile mioritice. Aţi observat ca nu am menţionat si cărniţa de pui. Consider că asta e pentru simandicoşi sau pentru cei ce forţaţi de împrejurări s-au dedat la diete. Acum, dacă ţineţi morţiş, nu vă opreşte nimeni să frigeţi puiul la grătar, dar măcar nu frigeţi pui de curte!! Eu unul accept această cărniţă, dar numai in varianta însoţirii ei cu costiţă sau slană afumată. Adică frigărui. Dacă tot am pomenit de frigărui cred că merită detaliat un pic. Mie îmi plac făcute din toate felurile de carne, chiar si din organe, dar numai însoţite de ceva bucăţică afumată si de roşii, ardei gras, şi neapărat ceapă.

Pentru condimentarea cărnurilor ce se vor frige eu folosesc cimbru, piper si boia iute si dulce.  Pentru carnea de porc, sarea prefer să o pun după ce ” porcăriile” au ajuns in farfurie. Tot pentru bunul gust al cărnurilor, precum si pentru bună frăgezire se foloseşte o  marinată în care se aşează la repauzat cărniţa. Marinata se poate face cu vin roşu sau alb, în care fiecare pune după posibilităţi si după felul cărnii: iaurt, mere, condimente dupa bunul gust, sare, usturoi pisat, patrunjel, marar, leuştean, etc.

Buuuun…acum că am vorbit de materia primă necesară afumării noastre la iarbă verde, hai sa vă înşir şi pe ce se face.

Pe ce frigem bucăţelele? În funcţie de  zona ţarii folosim grătarul metalic, plita, sau discul. Dacă nu ne-am dotat la plecare cu ustensilele necesarae grătăritului, o piatră plată de râu vă ajută. Se alege o piatră mare si cât mai plată peste care se face un foc straşnic. Cam o oră trebuie să ardă peste bolovan focul. Dupa aceea se curăţa bine piatra si se pune carnea la fript. Se întoarce cand „si-a dat drumul” carnea si nu mai e lipită de piatră.

Ţigla e altă variantă de a frige carnea. Se aşează cuminte peste jar. Ca şi în cazul pietrei, carnea, se întoarce când „si-a dat drumul”.

Plita trebuie să fie bine încinsă şi presărată cu sare, sau unsă cu ulei.

Discul– această invenţie ardeleană, ce arată ca o antenă parabolică cu picioare, s-a născut tot din dorinţa de grătar a românului. Ea îmbina nevoia de carne friptă cu cartofi prăjiţi. Si cum se putea face asta?? Simplu. Cu ajutorul discului. Pe marginea discului se pun bucaţile de carne, care îşi vor slobozi sucurile în „căuşul” discului, tot acolo unde s-a pus untura la topit si uleiul să se incingă- în ce zemuri se prăjesc cartofii!! Fiecare îşi va perpeli bucăţica după bunu-i gust. Mai bine făcută, mai potrivit de friptă sau în sânge.

Ştiu ca la noi tot românul se pricepe la politică, la fotbal şi să facă gratar, aşa că expunerea mea nu se vrea a fi un curs de „grătarit”. Am vrut să vă împartaşesc aşa…. ca omul, din experienţa mea.  Departe de mine gândul de a da lecţii!!

Read Full Post »